“Vor exista multe provocari, in primul rand, evaluarea diferitelor investitii ale FP,” a declarat in aceasta vara Mark Mobius, reprezentantul Franklin Templeton, citat de Cotidianul. “Sunt multe companii in portofoliu care nu sunt listate. Le vom analiza si vom incerca sa aducem cat mai multe pe piaţa bursiera. In plus, in contract este prevazut angajamentul de listare a FP pe piata externa. Nu este o problema ca statul roman detine actiuni la Fondul Proprietatea, atata timp cat valoarea acestora poate sa creasca.“

Tot in AGA din 7 septembrie, a fost aprobata vanzarea catre grupul ceh de utilitati CEZ a participatiilor detinute de Fondul Proprietatea la companiile CEZ Distributie, CEZ Vanzare si CEZ Servicii, pentru circa 230 milioane de euro, anunta Gardianul. Fondul Proprietatea detinea cate 30% din capitalul firmelor CEZ Distributie si CEZ Vanzare, iar la CEZ Servicii avea o participatie de 12%.

Guvernul, prin Ministerul Finantelor, se afla in fata unei decizii delicate in ceea ce priveste Fondul Proprietatea: semnarea unui contract de administrare cu compania americana Franklin Templeton. In acest moment, Guvernul nu stie daca sa mearga pana la capat cu predarea administratiei fondului catre compania americana.

Procedurile de alegere a unei companii de administrare a fondului au fost finalizate, exista si un castigator (Franklin Templeton), dar contractul inca nu a fost semnat, intrucat, la adunarea generala a actionarilor, reprezentantii statului, sau mai precis ai Ministerului Finantelor, nu au fost prezenti pentru a-l parafa.

Motivul este limpede: Finantele nu au mandat de la Guvern pentru a semna acest contract.

Recent, Mircea Ursache, presedintele AVAS, dar si presedintele Consiliului de supraveghere al Fondului Proprietatea, a adus in discutie un subiect arzator: administrarea Fondului Proprietatea va costa, in cazul semnarii cu Franklin Templeton, 20 miloane de euro pe an.

Mult mai mult decat costurile actuale care ajung la 1,5 milioane euro anual. Observatia a fost indreptatita si, din acel moment, semnarea contractului cu compania americana s-a pus, neoficial, sub semnul intrebarii.

Faptul ca reprezentantii Finantelor nu au fost prezenti la recenta adunare a actionarilor arata clar ca guvernul are mari ezitari in a semna contractul de administrare. Ezitarile sunt firesti. Merita noul administrator sa primeasca 20 milioane de euro pe an?

Sau este mai logic sa se mearga mai departe cu costurile actuale, incomparabil mai mici, dar prin impunerea unor indicatori clari de performanta?

Este complicat de formulat un raspuns transant, dar putem trece in revista punctele forte si cele slabe ale semnarii unui nou contract de administrare.

Pro

1. Franklin Templeton este unul dintre marile nume din lume in materie de administrare a fondurilor de investitii. Prin prisma acestui fapt, misiunea administratorului de a lista fondul pe o bursa straina este mult mai usoara.

2. Experienta administratorului american ar putea fi o garantie a obtinerii unor performante in administrarea fondului.

Contra

1. Costul foarte mare al administrarii. S-a spus ca Franklin Templeton lucreaza la un nivel de comision foarte mic, mult mai mic decat, de exemplu, societatile de investitii financiare. Se poate, insa chiar daca nivelul comisionului incasat de Franklin Templeton ajunge la un nivel mai mic de 1%, nu este corect ales nivelul de raportare. Adica, este vorba de mai putin de 1% dintr-un activ raportat la capitalul social, evident exagerat in acest moment, pentru ca multe dintre companiile aflate in portofoliul fondului nu sunt listate la Bursa de Valori.

Un astfel de comision de administare va fi relevant abia in momentul in care fondul va fi listat la Bursa. Pana atunci, procentajul este o cota-parte dintr-o fictiune sau, mai mult decat atat, dintr-un fond cu o valoare supraevaluata. In plus, acest mod de calcul al veniturilor administratorului l-ar putea determina sa aiba aceeasi atitudine ca si cea a actualilor adminstratori, adica sa amane listarea fondului pe piata romaneasca sau internationala.

2. Nu este clar daca plata comisionului de administrare (care este sigura, 20 milioane euro pe an) este conditionata de obtinerea unor performante/obiective clare, cum ar fi cotarea la Bursa de Valori, cotarea la o bursa straina si apoi realizarea unui randament al actiunilor.

Asadar, avem plati sigure si performante incerte. In lipsa unor obiective de performanta clare, viitorul administrator ar putea avea aceeasi atitudine ca si cel de astazi: va astepta sa treaca timpul si sa-si incaseze banii.

Cu alte cuvinte, un actionar la fond are de ales intre a plati mai mult unui administrator american in speranta ca performantele ulterioare ale fondului (listarea pe piete, randamente, o buna gestiune a portofoliului) vor justifica sumele importante acordate administarorului.

Cealalta optiune este de a respinge administratorul american si de a incerca sa se ajunga la aceleasi obiective (cotarea la Bursa, un bun management), cu costuri sensibil mai mici. Din pacate, aceasta a doua varianta are o serie de riscuri.

Nu exista firme sau persoane fizice din Romania care sa nu genereze suspiciuni sau care sa nu fie legate, direct sau indirect, de zona politica. Si din aceste puncte de vedere contestarile vor fi nenumarate.

Din pacate, decizia privind administrarea fondului nu poate fi luata de catre un actionar in deplina cunostinta de cauza.

Pe de o parte, pentru ca in portofoliul fondului se amesteca societati listate la Bursa de Valori si companii listate pe fosta piata Rasdaq, actuala piata electronica, cu companii inchise, unele cu capital majoritar privat, altele cu capital de stat.

La toate acestea, se adauga o serie de active imposibil de evaluat la nivelul pietei (creantele Romaniei dinainte de anul 1989 sau participarea tarii noastre la combinatul siderurgic de la Krivoi Rog, Ucraina).

Astfel, la calculul activului fondului avem un amestec de capital social cu elemente de calcul al activului net, din care rezulta o valoare ce nu are nicio legatura cu piata.

Pe de alta parte, se poate considera ca fondul este intr-un proces (care dureaza de ani de zile) de oferta secundara, in sensul ca fostii proprietari obtin titluri de despagubire pe care le preschimba apoi in titluri la Fondul Proprietatea.

Ei detin, insa, o cota foarte mica din capitalul social al fondului si, in felul acesta, statul ia din nou, in numele lor, o decizie importanta, aceea de a numi un nou administrator.

Aceasta tema aduce in discutie un nou subiect: unde ne aflam dupa 20 de ani de capitalism? Ce a creat economia romaneasca in acesti 20 de ani?

Ar putea o companie sau un specialist roman sa conduca un fond de marimea Fondului Proprietatea, aflandu-se in afara suspiciunilor de frauda, de apartenenta la un grup nelegitim de interese din mediul de afaceri, sau la un grup de interese politice?

Chiar daca este incredibil, raspunsurile la aceste intrebari sunt ca, in acest moment, pare imposibil de gasit un administrator roman care sa se afle in afara tuturor suspiciunilor. Si atunci, se apeleaza la un nume mare, platit cu multi bani, fara ca macar sa i se impuna criterii de performanta.

Cazul Fondul Proprietatea este simptomatic pentru cei 20 de ani de capitalism romanesc. El poate fi sintetizat astfel: statul nu isi indeplineste obligatiile legate de gestionarea performanta a companiilor pe care le detine si atunci le vinde. Asa s-a intamplat cu privatizarea marii majoritati a companiilor cu capital de stat.

La Fondul Proprietatea avem de-a face cu o privatizare a managementului. In mod normal, ar trebui sa cerem statului sa-si exercite corect atributiile, adica sa numeasca specialisti care sa-si faca treaba in schimbul unui salariu rezonabil.

Actualii administratori au un salariu mai mult decat rezonabil (mii de euro pe luna), dar nu reusesc sa faca in lucru simplu: sa coteze fondul la Bursa de Valori. Abia dupa cotare, se poate discuta despre oportunitatea unui administrator strain.

Personal, daca as fi actionar la Fond, n-as fi de acord cu un nou administrator, ci le-as cere actualilor administratori sa-si faca treaba pana la capat, adica sa coteze fondul la Bursa de Valori Bucuresti. Daca n-ar reusi sa indeplineasca aceasta minima conditie de management, le-as cere sa plateasca daune.

Din pacate, actionarii privati nu au niciun cuvant de spus la Fondul Proprietatea. Ca si atunci cand li s-au luat casele, terenurile sau intreprinderile, tot statul decide in locul fostilor proprietari. Am vazut cum a decis statul roman in ultimii 20 de ani: din interes sau din ignoranta, a capitulat in fata investitorului strain sau roman.